Frica de înălțime – prima parte

Frica de înălțime

prima parte

De când mă știu mi-a fost frică de înălțime. Aveam o frică gravă, profundă. Perfidă. Atât de puternică încât mulți ani de zile am fost paralizat de frică dacă eram la un etaj ”superior” gen 3 sau 4. Ba mai mult, frica se manifesta chiar și la etajul 2: dacă eram pentru prima dată undeva, la etajul 2, eram total inconfortabil să mă uit în jos, pe geam. Adică mă uitam doar dacă eram nevoit. Altfel… preferam să nu!  😯 

Îmi aduc aminte cu claritate anumite scene de când eram mic, undeva după 6-7 ani. Stau deja la Favorit – blocul copilăriei mele în Roman. Avem un apartament duplex cu 4 camere, două pe fața blocului și două pe spate. Camerele de pe față sunt la etajul 2, cele de pe spate la 3. În ambele părți prefer să nu mă uit pe geam în jos prea mult, deși stau aici de ani!! Când stau în balcon am câteodată senzația că se lasă podeaua, balconul cu totul, și o să cad! 😆 Ca să înțelegeți: de mai multe ori am visat chiar această scenă cu balconul. Câteodată în visul meu chiar blocul se încovoaie către pământ și eu pot să sar… pffff!!!

Ce să mai vorbesc de alte chestii, mai grele: urcatul pe bloc! Scara mi se pare lungă rău și taaare înaltă. M-am urcat pe bloc cu ”băieții” de câteva ori până acum că – deh! – era distracție. Pentru unii… că pentru mine nu prea: mă apropii de marginea blocului doar culcat pe burtă, mă uit în jos câteva secunde apoi mă îndepărtez în viteză târâș 😀 Unul dintre vecini, Fane, care-i puțin mai ”nebun”, lansează o provocare: care poate merge pe bordura marginii blocului!!! Se mai găsesc doi prieteni, Alin și Răzvan, care o fac!! Eu stau undeva pe mijlocul trasei, cât mai ferit de margine, îngrozit: dacă vreunul cade??!!! Nu pot privi toată scena, văd doar secvențe scurte. Palmele mi se umezesc, simt că mă ia cu amețeală… Din fericire, concursul se termină și sunt toți de acord să coborâm în fața blocului, să jucăm tenis de picior. Ce bine!! …și-am zis că nu mă mai urc pe bloc!!!

La țară, la bunici, nu mă prea urc prin copaci. Și dacă mă urc nu înaintez mai mult de 2-3 metri. Încercarea supremă este să mă urc împreună cu Cristi, fratele meu, pe acoperișul casei vechi. Evident, nici asta n-o fac de prea încântat, da’s fratele mai mare – tre’ s-o fac. 😀

Eu în 3 august 1996

În vacanța de la sfârșitul clasei a 8-a trec printr-o situație foarte dificilă: sunt pe muntele Ceahlău, la poalele vârfului Toaca, împreună cu mama, cu Cristi și cu prietena mea Claudia. Nici unul nu pare să aibă vreo problemă cu locul în care ne aflăm și eu am fost relativ ok până acum – am stat cât am putut de departe de marginile prăpăstiilor. Însă acum am în față o scară de lemn luuuungă de probabil niște sute de trepte, pe care trebuie să le urc pentru a ajunge în vârf. Îmi dau seama că asta o pot face destul de ok, în sensul că mă uit doar în sus, la cât mai am, și gata! Dar, odată ajuns sus mi se pare că voi cădea în orice secundă de pe acel vârf!  :mrgreen: E parcă, cumva, prea mic acest vârf… Facem vreo două fotografii, și apoi ne îndreptăm spre scară, să coborâm!! Doamneeee!!! Cine naiba m-a pus să mă urc aici??! 😐 Și încep să cobor, încet, transpirat tot în special în palme. Mi se pare o eternitate. Îmi imaginez aproape la fiecare treaptă cum alunec și mă rostogolesc până jos. Coșmar!! Sunt la limita atacului de panică! 🙄

Situația continuă și după ce intru la liceu (de poliție). Din fericire, nu avem nici un fel de probe la ore care să implice să ne urcăm în locuri înalte. Totuși, sunt supărat la interior că nu mă pot da în parcul de distracții în Montaigne Rousse  sau, de exemplu, în ciocane: pur și simplu mi se pare imposibil! Îmi place să cred despre mine că sunt curajos, însă nu reușesc în nici un fel să-mi fac curaj să mă dau în ceva mai ”periculos”. Mda. 🙁 Mulți alții se distrează. Ba văd și copii mai mici ca mine. Pfff!!

Următoarea probă pare a fi prima călătorie cu avionul. Sunt în august 2002 și urmează să plec împreună cu Andreea în luna de miere, în Turcia. Trecem de verificări, mă urc în avion, mă așez pe scaun. Hmm… pare în siguranță! Avionul ajunge în capătul pistei și începe să decoleze. Am un pic emoții, transpir în palme, însă… pare că este în regulă. Ca și cum avionul ar fi tras de ceva… un cablu sau ceva. Îmi dă o senzație de siguranță, ba chiar mă pot uita pe geam! Ce tare!!! 🙂 Măcar că pot merge liniștit cu avionul…

Ehe… dar ce crezi? Viața îmi aduce alte provocări 😀 De data asta sunt într-un hotel din Hong Kong, în 2004, venit într-o delegație la un congres privind soluțiile de e-gov. De cum am intrat în hotel am rămas literalmente cu gura căscată. N-am mai văzut la viața mea un hotel atât de frumos. Ne cazăm, luăm cardurile de acces și urcăm în camere. Eu intru într-a mea și rămân blocat pe hol: (aproape) tot peretele exterior este de sticlă. Pentru mine este ca și cum ar fi tot! Și nu sunt decât la etajul 8!!! :O Mă apropii ușor de geam, însă nu îndrăznesc să pun mâna pe el: am senzația că oricând poate să se desprindă și să cadă!! 😀 În fața ochilor am marea și muntele, împărțind câte jumătate din geamul exterior. Este senzațional! Ca să mă mai liniștesc mă uit întâi spre munte: este în dreptul ochilor mei și chiar mai sus. Bun, după câteva zeci de minute mă pot uita și spre mare liniștit. Doar în jos nu îndrăznesc – am avut doar vreo două tentative scurte toată șederea de aproape o săptămână.

Într-una din zile avem o întâlnire cu o chinezoaică într-un restaurant undeva în centru. Clădirea este foarte înaltă, știu că noi mergem la etajul 16. Ajungem în parcare la subteran, vine liftul și ne urcăm. Toate bune și frumoase până ajunge la etajul 1: de aici traseul liftului este parcă pe exteriorul clădirii – sincer nici nu-mi mai aduc aminte exact așa de îngrozit eram. Și asta pentru că toți pereții liftului, mai puțin podeaua și tavanul, sunt de sticlă!! 😡 Cum de nu am văzut eu când am urcat în el?? Cine se mai urca??! 😀 În fine, după o veșnicie și cu mine terminat uitându-mă în jos la străzile care se vedeau undeva sub nivelul hotelului încă vreo câteva etaje!!!, ajungem la 16 și cobor buimac de frică din lift. Îmi ia mai multe minute să mă liniștesc și să revin la normal, iar acum mă gândesc doar la cum să cobor. Din fericire, aflu că există și lift normal, închis. Pfff…

În 2006 prin ianuarie încep să schiez, moment în care începe o altă aventură: urcatul cu cabina, gondola și scaunul. Dintre toate, cabina de la Poiană este de departe cea mai tare. 😳 Totuși, fac eforturi de fiecare dată să nu mă uit în jos, mă iau cu povestitul… orice doar să treacă mai repede urcarea! 😉  Asta până ajung în Austria în 2011, la un domeniu schiabil foarte fain, unde am găsit cea mai lungă pârtie de până acum: peste 11 km!! Ei bine, ca să ajung sus, aici luăm o cabină care are stație intermediară și care urcă… atenție: de la 800 m altitudine la peste 2200 m!!!! :O Tot urcușul este pe lângă un perete de stâncă aproape drept… mai bine stau naibii undeva în mijlocul cabinei și nu mă gândesc la nimic.

Bun, mi-e frică de înălțime, șiii???! Hmm… păi nu mă pot bucura de multe 🙁 🙁 🙁

Așa mi s-a întâmplat și în 2008, la Vatican. Sunt în team building, cu colegii din Vodafone 😎 și am ajuns și la Vatican. Hai, ne urcăm pe biserică? Sigur, zic!! Mă uit sus, pe cupolă, unde se văd mici, niște oameni, și-nghit în sec. Iar??! Mai de rușine, că doar n-o să rămân ultimul fraier pe jos, mai de curiozitate, îmi iau inima-n dinți și încep urcușul. Iarăși, totul este în regulă o bună bucată de timp până la un moment dat când deschid o ușă și mă trezesc cu un mare hău în față: suntem pe un fel de bordură în interiorul cupolei bisericii Sf. Petru. Jos se văd oamenii mici, mici, ca niște furnici!! Eu sunt deja transpirat în palme. ”Sebi, ți-e bine? Ești alb la față!” îmi zice un coleg. Plasa de sârmă care împrejmuiește pasajul este parcă de hârtie și pare că se mișcă… Colegul mă ia de mână, merg aproape lipid de perete și reușesc să trec mai departe: intrăm din nou în interiorul clădirii. Aici, o altă aventură: mergem cumva aplecați în dreapta, pe niște scări foarte înguste, între peretele interior și cel exterior al cupolei. Iar mă întreb cine naiba m-o fi pus să mă bag aici!!!

Sus, pe cupolă, balulstrada exterioară este din piatră și destul de înaltă, din fericire, așa că reușesc să mă mai potolesc și chiar fac niște poze. Și, tot din fericire, coborârea se face pe alt traseu: nu mai ajungem prin acel pasaj…

Această frică de înălțime m-a ținut până mult încoace, spre 2015… Și să nu credeți că nu voiam să dispară, însă oricât m-aș fi încurajat eu, de fiecare dată senzația care mă cuprindea era total paralizantă… Pur și simplu nu puteam să mai fac nimic, mă lua cu amețeală, mă albeam la față, îmi transpirau palmele și începeau să-mi tremure genunchii. DA, nu puteam să-mi țin genunchii liniștiți, îmi tremurau multe minute sau chiar zeci de minute după ce aveam o experiență la înălțime.

Cu drag,

Sebastian

22 ianuarie 2019, în avion spre casă

Cât de util a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru evaluare!

Evaluare medie 0 / 5. Număr de voturi: 0

Niciun vot până acum! Fii primul care evaluează această postare.

27 februarie 2019
1
Comentarii recente
Arhive
Categorii

Subscribe to newsletter