Despre ”eforturi” motivate

Chiar simt că am ceva de spus pe această temă!

De ce spun asta? Pentru că sunt de părere că în viață trebuie să faci acțiunea pentru a ajunge la rezultatul dorit. Și când zic acțiune, nu mă refer la eforturi, cum percep mulți oameni, ci la o activitate susținută, efectuată în mod eficient, cu o destinație foarte clară.

Să vă dau câteva exemple ca să mă înțelegeți mai bine!

La 2 ani și jumătate am început să merg la grădiniță, pentru că părinții mei mergeau la serviciu în București, iar bunicii mei care de fapt se poate spune că m-au crescut se ocupau cu grădinăritul și mai toată ziua aveau treabă. Deci, am început să merg la grădi, însoțită de verișoara mea, Laura, mai mare cu 6 ani, care mergea la școala generală, în aceeași locație. Și am mers cu mare plăcere, formându-mă astfel o persoană foarte sociabilă și deschisă.

În clasele 1-4 pot spune că am început să mă formez ca lider, pentru că îmi amintesc de multe momente în care dirigintele nostru, care era și directorul scolii, era în ședințe sau nu ajungea la școală și mă punea pe mine să fac temele cu cei câțiva colegi pe care îi aveam în clasă, că cică eu eram organizată și responsabilă. 😎

Clasele 5-8 le-am urmat în altă localitate, în satul alăturat, care era la o distanța de 5 km. Timp de 4 ani am făcut naveta pe jos împreună cu prietena mea cea mai bună, Cristina, dus-întors, în fiecare zi. Nu pentru că nu aveam cu ce să mergem, ci pentru că autobuzul care trecea pe la noi ajungea cu întârziere întotdeauna și foarte aglomerat, iar noi nu doream să întârziem la școală. Ajunsesem să ne cronometrăm, făceam 18-20 min dimineața, că mergeam mai repede, și 25 minute la prânz la întoarcere acasă. Și nu îmi amintesc să fi lipsit de la ore, cu nici o motivație.

La liceu a fost și mai interesant. Pentru că am vrut neapărat să fac liceul in București, am dat examen de admitere și am intrat la liceul Iulia Hașdeu, profil filologie. Frumos liceu, se făcea “carte” serios, însă a trebuit să îmi asum un alt “efort”, cel legat de drum, de transport. Pentru că din Snagov nu existau pe vremea aceea, prin 1999/2000, multe variante de transport, ci doar un autobuz numit IRTA, care avea niște ore fixe de trecere.  Respectiv, în clasa a 9 și a 10-a am învățat după-amiază, asta înseamnă că intram la 12-13 și ieșeam de la ore la 18-19. Nimic ieșit din comun până acum. Doar că ultimul autobuz spre casă pleca la ora 18:30 din Băneasa. Adică de la liceu trebuia să plec pe la 17:30 să ajung la timp, asta însemna să lipsesc de la ore….deci nu am luat în calcul această variantă. Și 2 ani a venit tata să mă ia din Otopeni la 20:30, până acolo ajungeam cu un alt autobuz.

În clasa a 11-a și a 12-a am învățat dimineață, intram la 7:30. A fost peste mână tare pentru că a însemnat să mă trezesc 2 ani la 4:30, la 5:30 trecea autobuzul și la 6:30 ajungeam la liceu (dacă luam următorul autobuz întârziam la prima oră și nu voiam asta). Deci în fiecare zi eram la liceu cu mult înainte de deschiderea ușilor, eu și doamnele de la curățenie. Uneori li de făcea milă de mine și mă lăsau să intru mai devreme, alteori nu…Țin minte că în zilele friguroase, să nu stau afară, mă plimbam cu autobuzul 335 până la un capăt și înapoi, o data sau chiar de 2 ori să treacă timpul până la prima oră. Și așa au trecut 4 ani, fără să lipsesc nici măcar o zi, nesimțind că fac vreun efort special, motivația a fost mai presus de acțiunea în sine! 😉 

Când aveam 17 ani, în vacanța de vară, am muncit pentru prima dată, oficial, într-o pizzerie. 😀 Totul a început când mama mi-a spus că nu are suficienți bani să-mi cumpere o rochiță și pantofi cu toc (îmi doream și eu că eram deja domnișoară); plus că mă întrebă mama: când le porți tu pe astea? Că tu te îmbraci de obicei sport… Atunci m-am hotărât să îmi aloc toată vacanța, 3 luni, să muncesc într-o pizzerie, muncă care presupunea plecatul de acasă la 6:30 și întoarcerea la 19:30, muncă de 8 ore în picioare, făcând câteva sute de pizza pe zi, deci nu îmi mai rămânea timp de nimic altceva; plus că eram și obosită după un astfel de program. Însă eram foarte încântată, motivată de faptul că am banii mei și nu o mai îngreunez pe mama, deci nu am simțit că fac vreun efort special, ci am făcut-o cu drag. 😎 

În primul an de facultate am repetat figura. Adică, m-am angajat într-o cafenea din Aeroportul Otopeni, unde făceam cafele și fresh-uri. Cum ziua eram la facultate, am ales să lucrez în tura de noapte, de la 23:00-7:00. Asta să mă pot întreține, că deja aveam deja 19 ani și nu mă mai simțeam confortabil să stau la mâna părinților pentru fiecare ban. Deci motivația și rezultatul obținut m-au făcut să trec ușor peste cele câteva luni lucrate acolo, fără să simt că fac vreun efort!

Și lista exemplurilor poate continua mult, însă mai păstrez și pentru alte articole.

Am simțit nevoia să scriu această experiență pentru că tot aud în jurul meu persoane care se auto compătimesc pentru multe acțiuni pe care le fac zilnic (asta să nu zic că se vaită), care simt că fac eforturi peste eforturi la tot pasul. Dacă asta simți în viața ta de zi cu zi înseamnă că nu ești pe drumul cel bun. Va trebui să faci o schimbare. Pentru că mai devreme sau mai târziu mintea și sufletul vor obosi și nu va exista nici o satisfacție a rezultatului obținut. Este doar o muncă inertă. Și nu despre asta este viața! Dacă nu simți asta, felicitări, ești pe drumul cel bun!

Cu drag,

Cătălina

16 martie 2019, București